Simbolistica culorilor
Poate fi abordată din mai multe perspective, iar circumscrierea acesteia este necesară mai ales în contextul importanței tot mai mari a audio-vizualului și a publicității. Informațiile cuprinse în Dicționarul de simboluri sunt expuse, evidențiind simbolistica culorilor și implicațiile profunde ale acestora în domeniul credințelor și miturilor, în domeniul religios și artistic. Cele șapte culori ale curcubeului (în care ochiul poate percepe peste 700 de nuanțe) au drept corespondent cele șapte note muzicale, cele șapte ceruri, cele șapte planete, cele șapte zile ale săptămânii, etc. Semnificația simbolică a culorilor conține elemente universal-umane, dar și trăsături diferențiatoare, conotații de ordin cultural-religios. Puterea de simbolizare a culorilor cuprinde o arie foarte largă, întrucât culorile pot fi asociate, în diferite părți ale lumii, elementelor primordiale, dimensiunii spațio-temporale. Majoritatea indienilor din America de nord asociază fiecăruia dintre cele șase sectoare cosmice o culoare sacră: apoape de sol se află albul (culoare prezentată sub forma perlelor), care indică zorile; peste alb era așternut albastrul (culoare ce apare sub forma peruzelei); pentru a reprezenta dimineața peste albastru era galbenul, simbol al asfințitului, și deasupra se afla negrul, simbol al nopții. Amerindienii, la rândul lor, realizează următoarele asociații: galben = nord, albastru = vest, roșu = sud, alb = est, centrul lumii și zenitul = multicolor iar negru = pământul. La populațiile maya, patru culori desemnează geniile celor patru puncte cardinale care domină pământul și inspiră sentimentele omului. Astfel, albului îi corespunde nordul, primul arbore, primul om, făgăduința și speranța, negrului îi corespunde vestul, centrul ascuns și invizibil, noaptea, nenorocirea, roșului - estul, mierea, pofta de averi și putere, iar galbenului - sudul, porumbul, glia care hrănește. Percepții diferite dintre elementele cosmogonice și culori se întâlnesc și la indienii pueblo pentru care galben=nord, albastru=vest, roșu=sud, alb=est sau la indienii din preerie pentru care roșu=vest, albastru =nord, verde=est, galben=sud. La populațiile alakaluf din Țara de Foc, omul deține locul central al unei sfere ideale ale cărei patru axe sunt figurate prin patru culori simbolice: albastru pentru cer și nord; verde pentru pământ și sud; roșul pentru soarele la răsărit și est; galben pentru munții stâncoși unde apune soarele, sălașul apusean al tunetului și morților. Aztecii utilizează același cuvânt pentru toate nuanțele de verde și de albastru, având un simbolism dublu: pe de-o parte, un simbolism solar; pe de altă parte, simbol al fertilității. Culorile mai simbolizează timpul: negrul semnifică timpul propriu-zis și albul - atemporalul, ansamblul lor rezonând în tot ceea ce însoțește timpul, alternanța lumină-întuneric, forța și slăbiciunea, veghea și somnul, binele și răul.
Culorile contrarii precum albul și negrul simbolizează dualismul intrinsec al ființei umane, conflicte ale unor forțe care se manifestă la toate nivelele existenței, de la universul cosmic la lumea intimă: negrul reprezintă forțele nocturne, negative, albul – forțele diurne, pozitive. Simbolismul cosmic al culorilor este regăsit la zeitățile din multe cosmogonii. La egipteni, valoarea simbolică a culorilor intervine adesea și în operele de artă. Negrul este simbolul renașterii postume și al dăinuirii veșnice, culoarea zeițelor Anubis (călăuzitoarea morților pe lumea cealaltă) și Min (ocrotitoarea genezei și a secerișului). Verdele colorează uneori pe Osiris, fiind culoarea vieții vegetale, a tinereții și a sănătății; pielea lui Amon, zeul aerului, are culoarea albastră; roșul este culoarea blestemată a lui Seth și a tot ceea ce este vătămător, violența de temut, răutatea perversă.
Simbolismul religios al culorilor este ușor de regăsit și în alte tradiții și credințe. Conotațiile de ordin cultural-religios sunt ușor de regăsit cu precădere în pictura heraldică, care folosește atributele simbolice ale culorilor și convenția cromatică a artei medievale, precum și în erminii – manuale bizantine pentru uzul zugravilor care precizau cromatica veșmintelor, decorului, părului sau bărbii personajelor Istoriei Sacre. În tradiția creștină, culoarea este o participare a luminii create și a celei necreate. Unele considerații asupra divinității și luminii au ajuns (evolutiv) până la a asimila (fără o regulă absolută) culoarea albă Tatălui, culoarea albastră Fiului, culoarea roșie Sfântului Duh. De aici au apărut și unele interpretari de asimilare tehnică, cum ar fi: verdele să fie asimilat vieții și speranței, albul credinței și castității, roșul dragostei și carității, negrul căinței și apropiatei judecăți.
Poate fi abordată din mai multe perspective, iar circumscrierea acesteia este necesară mai ales în contextul importanței tot mai mari a audio-vizualului și a publicității. Informațiile cuprinse în Dicționarul de simboluri sunt expuse, evidențiind simbolistica culorilor și implicațiile profunde ale acestora în domeniul credințelor și miturilor, în domeniul religios și artistic. Cele șapte culori ale curcubeului (în care ochiul poate percepe peste 700 de nuanțe) au drept corespondent cele șapte note muzicale, cele șapte ceruri, cele șapte planete, cele șapte zile ale săptămânii, etc. Semnificația simbolică a culorilor conține elemente universal-umane, dar și trăsături diferențiatoare, conotații de ordin cultural-religios. Puterea de simbolizare a culorilor cuprinde o arie foarte largă, întrucât culorile pot fi asociate, în diferite părți ale lumii, elementelor primordiale, dimensiunii spațio-temporale. Majoritatea indienilor din America de nord asociază fiecăruia dintre cele șase sectoare cosmice o culoare sacră: apoape de sol se află albul (culoare prezentată sub forma perlelor), care indică zorile; peste alb era așternut albastrul (culoare ce apare sub forma peruzelei); pentru a reprezenta dimineața peste albastru era galbenul, simbol al asfințitului, și deasupra se afla negrul, simbol al nopții. Amerindienii, la rândul lor, realizează următoarele asociații: galben = nord, albastru = vest, roșu = sud, alb = est, centrul lumii și zenitul = multicolor iar negru = pământul. La populațiile maya, patru culori desemnează geniile celor patru puncte cardinale care domină pământul și inspiră sentimentele omului. Astfel, albului îi corespunde nordul, primul arbore, primul om, făgăduința și speranța, negrului îi corespunde vestul, centrul ascuns și invizibil, noaptea, nenorocirea, roșului - estul, mierea, pofta de averi și putere, iar galbenului - sudul, porumbul, glia care hrănește. Percepții diferite dintre elementele cosmogonice și culori se întâlnesc și la indienii pueblo pentru care galben=nord, albastru=vest, roșu=sud, alb=est sau la indienii din preerie pentru care roșu=vest, albastru =nord, verde=est, galben=sud. La populațiile alakaluf din Țara de Foc, omul deține locul central al unei sfere ideale ale cărei patru axe sunt figurate prin patru culori simbolice: albastru pentru cer și nord; verde pentru pământ și sud; roșul pentru soarele la răsărit și est; galben pentru munții stâncoși unde apune soarele, sălașul apusean al tunetului și morților. Aztecii utilizează același cuvânt pentru toate nuanțele de verde și de albastru, având un simbolism dublu: pe de-o parte, un simbolism solar; pe de altă parte, simbol al fertilității. Culorile mai simbolizează timpul: negrul semnifică timpul propriu-zis și albul - atemporalul, ansamblul lor rezonând în tot ceea ce însoțește timpul, alternanța lumină-întuneric, forța și slăbiciunea, veghea și somnul, binele și răul.
Culorile contrarii precum albul și negrul simbolizează dualismul intrinsec al ființei umane, conflicte ale unor forțe care se manifestă la toate nivelele existenței, de la universul cosmic la lumea intimă: negrul reprezintă forțele nocturne, negative, albul – forțele diurne, pozitive. Simbolismul cosmic al culorilor este regăsit la zeitățile din multe cosmogonii. La egipteni, valoarea simbolică a culorilor intervine adesea și în operele de artă. Negrul este simbolul renașterii postume și al dăinuirii veșnice, culoarea zeițelor Anubis (călăuzitoarea morților pe lumea cealaltă) și Min (ocrotitoarea genezei și a secerișului). Verdele colorează uneori pe Osiris, fiind culoarea vieții vegetale, a tinereții și a sănătății; pielea lui Amon, zeul aerului, are culoarea albastră; roșul este culoarea blestemată a lui Seth și a tot ceea ce este vătămător, violența de temut, răutatea perversă.
Simbolismul religios al culorilor este ușor de regăsit și în alte tradiții și credințe. Conotațiile de ordin cultural-religios sunt ușor de regăsit cu precădere în pictura heraldică, care folosește atributele simbolice ale culorilor și convenția cromatică a artei medievale, precum și în erminii – manuale bizantine pentru uzul zugravilor care precizau cromatica veșmintelor, decorului, părului sau bărbii personajelor Istoriei Sacre. În tradiția creștină, culoarea este o participare a luminii create și a celei necreate. Unele considerații asupra divinității și luminii au ajuns (evolutiv) până la a asimila (fără o regulă absolută) culoarea albă Tatălui, culoarea albastră Fiului, culoarea roșie Sfântului Duh. De aici au apărut și unele interpretari de asimilare tehnică, cum ar fi: verdele să fie asimilat vieții și speranței, albul credinței și castității, roșul dragostei și carității, negrul căinței și apropiatei judecăți.